Piața bursieră oferă un spectacol extraordinar în aceste zile, Dow și S&P 500 atingând maxime istorice care fac să pară că economia este mai fierbinte decât un supermodel pe o plajă din Miami. Este tentant să ciocnim șampanie și să toastăm pentru prosperitatea noastră colectivă, dar sub toată această strălucire și strălucire se ascunde o realitate mult mai puțin strălucitoare – una care se referă mai mult la cei care au, care se laudă, în timp ce cei care nu au încă încearcă să plătească chiria.
Adevărul este că aceste valori record nu înseamnă prea mult pentru americanul obișnuit care se chinuie doar să rămână pe linia de plutire. În timp ce prețul acțiunilor crește vertiginos, salariile stagnează, iar această creștere economică lăudată pare un miraj în deșert – frumoasă de la distanță, dar nu prea utilă atunci când mori de sete. Nu este un secret faptul că jocul este aranjat în favoarea jucătorilor de la vârf, unde recompensele unei piețe în plină expansiune sunt încasate de câțiva, în timp ce toți ceilalți sunt lăsați să aștepte o magie care nu se va produce niciodată.
Nu a fost întotdeauna așa.
A fost o vreme când succesul marilor companii însemna vești bune pentru toată lumea. Dacă fabrica mergea bine, la fel făceau și muncitorii. Dacă acțiunile creșteau, la fel făceau și salariile. Dar asta se întâmpla înainte de anii 1970, când evanghelia profitului mai presus de orice s-a impus, transformând America corporativă într-o mașinărie slabă, rea, care mulțumește acționarii. Ideea că singura responsabilitate a unei companii este de a-și crește profiturile a devenit mantra zilei, iar toată lumea a intrat în rând.
Acum, această mantră conduce genul de inginerie financiară care crește prețul acțiunilor în detrimentul a aproape orice altceva. Răscumpărările de acțiuni și dividendele au devenit măsurile preferate de directorii executivi care doresc să mulțumească Wall Street. Companiile cheltuiesc miliarde pe răscumpărări de acțiuni în loc să investească în muncitori sau în cercetare și dezvoltare – alegând, de fapt, să mențină acționarii cu bani în loc să le dea angajaților o mărire de salariu.
Orașe precum Brokaw, Wisconsin, sunt afectate de această obsesie pentru valoarea acționarilor. Acolo, închiderea unei fabrici de hârtie veche de un secol nu s-a datorat unui dezastru neprevăzut sau unei administrări deficitare, ci cererii de profituri mai mari. Este o scenă care se repetă de nenumărate ori în întreaga țară, unde căutarea câștigurilor imediate a lăsat în urmă un șir de promisiuni încălcate, fabrici închise și oameni care se întreabă ce s-a întâmplat cu șansa lor la visul american.
Piața bursieră a devenit spectacolul suprem, ademenindu-ne cu performanțe record, în timp ce noi ignorăm semnele care arată că totul se destramă. Cifrele care strălucesc pe bandă ar putea părea un succes, dar ele nu spun întreaga poveste. În condițiile în care doar jumătate dintre americani dețin acțiuni – iar majoritatea celor care dețin doar o mică parte – triumful pieței pare mai puțin o realizare națională și mai mult un club exclusivist în care doar cei mai bine conectați culeg roadele.
Să fim sinceri
Actele de mare zbor ale pieței sunt mai ales optice. Nu este un indicator precis al economiei de zi cu zi, ci o reflectare a aspirațiilor, speranțelor și, da, chiar fanteziilor investitorilor. Ideea că piața bursieră reflectă starea de sănătate a națiunii a fost întotdeauna un pic exagerată, dar noi am dus-o la nivelul următor, agățându-ne de fiecare nou vârf ca și cum ar fi dovada că suntem în plină ascensiune.
Pentru Wall Street, piața bursieră este un loc de joacă unde regulile sunt diferite de cele pentru noi toți. Este un loc în care averile se fac și se pierd la o simplă mișcare a încheieturii mâinii și în care urmărirea valorii pentru acționari poate justifica aproape orice. Atât timp cât prețul acțiunilor continuă să crească, nimeni nu pare să se supere dacă dispar locuri de muncă sau dacă orașe întregi sunt lăsate în paragină. Dar atunci când muzica se va opri, nu titanii finanțelor vor fi cei care se vor lupta pentru un scaun, ci oamenii de pe Main Street care nu au fost invitați la dans de la bun început.
Nu este vorba că piața nu contează – contează absolut. Dar dacă vom continua să ne închinăm la altarul indicilor bursieri, poate că este timpul să redefinim cum arată valoarea reală. Nu ar trebui să fie mai mult decât îmbogățirea acționarilor? Imaginați-vă o economie în care companiile își răsplătesc lucrătorii cu aceeași nerăbdare cu care își răsplătesc investitorii, în care orașe precum Brokaw prosperă în loc să se ofilească și în care „creștere” înseamnă ceva mai mult decât un număr pe un ecran.
Sigur, maximele record ale pieței bursiere sunt încântătoare și cui nu-i place puțină emoție? Dar întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este dacă această senzație merită prețul pe care îl plătim cu toții și dacă ne mulțumim doar cu iluzia bogăției, în timp ce bogăția reală ne scapă din ce în ce mai mult.
Dacă sunteți gata să investiți, dar nu știți ce platformă să folosiți. Vizitați site-ul nostru: Opulon Trading AI